Review – Jurnal Enescian, episodul 5

Mi-a părut tare rău că trebuie să părăsesc Enescu pentru 2 zile și să înfrunt realitatea (aka Admiterea la Masterat). Dar, iată, cele fix 36h petrecute la Cluj au fost de bun augur din atât de multe puncte de vedere. Pentru început, mă întorc la Enescu în calitate de Masterand al specializării Muzicologie din cadrul Academiei de Muzică “Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca (couldn’t have been more proud!) și, ca o urmare a acestui fapt, mi-am luat adio de la stresul și anxietatea pe care acest eveniment îl picura încet, dar sigur asupra fiecărui moment din viața mea de vreo lună încoace. Cu alte cuvinte, tot ce mi-am propus în acest an, a fost dus cu succes la îndeplinire! Toate cele „pământene” fiind duse la îndeplinire, am zburat înapoi pe norișorul meu pufos, perfect, enescian, unde voi rămâne pentru alte 16 zile perfecte de muzică și personalități remarcabile din acest domeniu minunat, iar de astăzi, cea de a 8-a zi de Festival, ne revedem în sălile de concert, cu forțe proaspete!

Am primit foarte multe mesaje emoționante în urma interviului realizat alături de soprana Diana Damrau și compozitorul Iain Bell, mesaje care sunt mereu bine venite, asemenea criticii constructive, de altfel, și care înseamnă foarte mult pentru noi. Așadar, vă mulțumesc deosebit de tare și pe această cale pentru aprecieri!

P.S.: Toată lumea dezamăgită de Tablouri dintr-o expoziție în interpretarea Orchestrei Naționale a Franței dirijată de Emmanuel Krivine? Toată lumea regretă interpretarea lui Gergiev? Am auzit că Evgeni Kissin și al său Liszt au fost la nivelul așteptărilor. Ce s-a mai întâmplat (și n-am citit) cât am lipsit eu? 

După cum spuneam, am revenit în forță. A fost o zi dintr-aia cu de toate, despre care abia aștept să vă scriu. Am început de dimineață cu scrisul, update-ul episoadelor despre zilele trecute, căci admiterea la Masterat m-a ținut în loc în acest sens, iar apoi, mi-am propus 3 evenimente din agenda de 5 ale zilei și le-am bifat pe toate. Mă gândesc acum, după aproximativ 8h de muzică, la ziua de mâine, care este la rândul ei foarte plină. Nu că ne plângem! Să tot fie Enescu și să tot fim harnici! 

Iată, prima săptămână de Festival a trecut atât de repede, adunând, însă, pe parcursul său, zâmbete, amintiri și respirații tăiate cât pentru câțiva ani. Ne-am început ziua cu un recital cameral, cel al violonistei Julia Fischer și al pianistului Henry Bonamy, primul recital cameral instrumental la care ajung până acum în Festival, unul de marcă. Mă bucură dubla prezență a violonistei în Festival, acest recital venind după simfonicul de cu o seară în urmă în care violonista, alături de Rundfunk-Sinfonierorchestrer Berlin, dirijate de Vladimir Jurowski, a interpretat Concertul de Brahms, concert la care mi-a fost imposibil să ajung. 

Repertoriul, în prima parte, o călătorie atât de frumoasă de la echilibrul și luminozitatea Clasicismului, prin intermediul Sonatei mozartiene nr. 26 în Si bemol major, un dialog omogen între cele două instrumente, la Romantism, cu Sonata nr. 1 în Sol major de Brahms, ca o istorisire aparte a dezvoltării genului de sonată, continuată în cea de a doua parte cu Enescu, Sonata nr. 2 în fa minor și Tzigane de Ravel, rapsodia venind ca o încununare a celor prezentate cu eleganță și perfecțiune tehnică până atunci. 

Acompaniamentul, de excepție la rândul său, întru completarea unei după-amiezi muzicale cu care rar ți-e dat să te întâlnești. 

Concertul Mari Orchestre ale Lumii de astăzi sau cel de-al treilea concert a Orchestrei Naționale a Franței, pe care am și eu, în sfârșit, ocazia să o ascult, l-a avut la pupitrul dirijoral pe Ion Marin. Programul s-a deschis cu Suita enesciană nr. 1, op. 9 și excepționalul său Preludiu la unison, mereu surprinzător prin simplitatea și frumusețea melodică. Ce reîntâlnire! 

Întotdeauna am considerat teatrală peste măsură, aproape coregrafică, gestica dirijorului Ion Marin, devenind chiar comică pe alocuri în momentele în care orchestra nu rezonează în mod evident cu această trăire excesivă a conducătorului ei. Această expresivitate, din nefericire, nu s-a reflectat în muzică, ce a rămas chiar văduvită substanță pe alocuri. M-a dus gândul la cele ce aveau loc exact cu o săptămână în urmă, Rapsodia nr.2 în interpretarea Filarmonicii berlineze și mă întrebam cum ar fi reușit Kirill Petrenko să „coloreze” ciclicitatea acestei lucrări și personajele sale melodice atât de atent construite de către compozitor. Poate ediția viitoare. 

În continuare, Ravel, Concertul în Sol, în interpretarea Alexandrei Dariescu. Pianista este un artist într-o evoluție continuă. O bucurie s-o revăd, ca de fiecare dată. Strălucește din ce în ce mai tare cu fiecare reprezentație, iar Ravel îi vine mănușă.

La miezul nopții ne-am delectat cu Orfeu și Euridice de Gluck. Mitul grecesc ce a inspirat atât de mulți compozitori de-a lungul istoriei operei se întâmplă să-mi fie familiar în interpretarea lui Gluck. Nu știu dacă această operă și-a găsit locul în vreo montare scenică completă în România, genul de operă acestei perioade de tranziție Baroc-Clasicism fiind, de cele mai multe ori, interpretată în concert, din cauza subiectelor mitice, dificile uneori de digerat de către publicul actual. S-a apelat la vocea de contratenor pentru rolul titular și nu varianta mai „la îndemână”, vocea de mezzosoprană. Festivalul Enescu a ales mereu pe sprânceană soliștii invitați pentru această tipologie repertorială, prea puțin (către deloc) prezentă în teatrele lirice din țară, precum operele lui Gluck sau mai pretențioasele opere ale lui Händel. Prezența lui Iestyan Davies mi-a adus aminte de delirul muzical oferit în urmă cu 2 ani de către Philippe Jarouski, Celine Scheen și ansamblul L’Arpeggiata, recitalul Händel goes wild. Ni s-a predat încă o dată impresionanta lecție a școlii de cânt a Barocului târziu, respectiv a Preclasicismului. Soprana Rowen Priece, în rolul lui Amore, este o prezență și o voce gingașă, mică, dar precisă, funcțională în contextul dat, dar fără vreo strălucire aparte. În ceea ce privește personajul lui Euridice, așteptările mele se îndreaptă înspre o voce de o timbralitate mai întunecată sau, cel puțin, cu o abordare mai dramatică a duetului cu Orfeu și a ariei sale Che fiero momento.  Corul s-a ridicat la nivelul întregului ansamblu, îndeplinindu-și cu succes toate cele 4 roluri avute pe parcursul operei, diferențiate prin culori, nuanțe și articulație. 

Yuja Wang nu are nevoie de nicio prezentare sau de vreun promo. Ea a fost vedeta zilei de duminică, una dintre cele mai așteptate ale acestei ediții. Yuja stârnește, în primul rând, curiozitate. Este un personaj, un produs de marketing muzical, una dintre puținele personalități ale muzicii clasice care poate concura cu orice vedetă hollywoodiană din toate punctele de vedere. 

Yuja pășește încrezătoare pe scenă, oprește respirația și lasă în urma ei guri căscate. Bine, despre pași, cântă mult mai bine cu acei pantofi cu toc decât merge cu ei. Asta așa, off topic. 

Nu cred că cineva se aștepta la mai puțin de la Yuja. Ea este un spectacol în sine, un spectacol regizat în detaliu. O divă pe scenă și în afara ei. Cu toate acestea, generoasă cu publicul Festivalului, oferindu-i acestuia nu mai puțin de 3 bisuri. 

Orchestra, suportul ideal pentru o asemenea personalitate, un ansamblu închegat, acesta fiind cel de-al … concert din cadrului unei turneu ce se desfășoară… 

Yuja a interpretat cel de-al 5-lea concert pentru pian de Rachmaninov, o lucrare de o deosebită dificultate tehnică, ce pare a fi a piece of cake în mâinile chinezoaicei. Charismatică, calculată în fiecare gest, cu păreri clare despre ceea ce dorește să se întâmple cu muzica sa, kind of a boss lady pe bună dreptate (un fel de Beyonce asiatică a muzicii clasice). De la rochia albă de sirenă și până la frizură, la celebra ei „reverență” în semn de mulțumire pentru aplauzele furtunoase (care, a 4-a, a 5-a oară într-un singur concert devine cam mult și-și pierde din farmec) și sexualitatea transmisă cu bună știință, strategic și până la tehnica pianistică impresionantă, la finețea nuanțelor de piano, Yuja Wang a fost exact cum mă așteptam. Fără cusur. Un artist unic, cu o personalitate puternică, dezinhibată, capabilă de o forță de atracție incomensurabilă. Yuja Wang, mulțumim pentru un regal de muzică, autenticitate și nebunie frumoasă!

Seara s-a încheiat cu Vivaldi, operă în concert. Epuizarea m-a ajuns mai devreme decât mă așteptam, dar, deși am plecat la pauză, nu am putut să ratez ocazia de a o reasculta pe soprana Ana Maria Labin, cea care a fost o Fiordiligi excepțională la ediția precedentă, într-o interpretare concertantă a operei Così fan tutte la un nivel de care România nu va mai avea parte curând. 

De asemenea, m-a mânat curiozitatea în legătura cu contralta Delphine Galou, titulara din Il Giustino, care alături de staruri ale repertoriului baroc și Accademia Bizantina… Ottavio Dantone, soțul ei, dirijorul serii.

0